Soapte albe

 In al iernii cimitir...
Linistea domneste peste grandiosul ei cavou imaculat.Totul-i mort,incremenit in contemplare,si atat de viu in esenta sa.Dansul hipnotic al fulgilor de zapada incalzeste aerul inghetat.Norii privesc nepasatori peisajul aflat in visare,asculta tacerea ca de mormant asupra careia isi varsa lacrimile pufoase si reci.Dune albe, marete, se zaresc in zare.Urletele napraznice ale vantului s-au stins nestiutoare,iar mistuitoarele puteri, i-au secat.

Si-a ramas linistea.

Linistea asurzitoare.

Dezbracati,arborii garboviti se contopesc cu iarna si-i accepta sarguinciosi darul de gheata.Cristal pretios cu scanteieri de argint le imbraca ale lor membre fragile,aplecate intr-o ruga muta.O mica pasare prinsa in jocul albului,sta amortita pe-o creanga golasa.Doar ochii-i par vii,privind neincetat in jur,vazand totul si nimic,asteptand.

Desertul de zapada acopera cu mantia sa,sclipitoare si neintinata,viata,viata care hiberneaza in ale sale tainice ascunzisuri ca o perla in cochilia sa protectoare.Si, din cand in cand,imprastie speranta.

Casele acoperite de omat par cufundate intr-un somn adanc,nebulburat.Numai fumul dens se inalta grabit din hornuri,patand matasea cernuta din vazduh.Turturi grei orneaza stresinile si flori translucide brazdeaza ferestrele.

Linistea este sparta.

Murmure aproape imperceptibile,soapte timide si-apoi strigate pline de vedelie insufletesc tinutul de nea si-i dau culoare..Un curcubeu, nestatornic in firea sa,strabate ulitile satului.Soarele-si arunca cu indarjire ultimele raze peste chipurile micilor fiinte incarcate de fericire pura.Gerul aspru nu-l simt,zapada nu le ingreuneaza pasii si oboseala nu-si gaseste salas in trupurile lor firave.Saniile aluneca cu rapiditate,iar frenezia plutitoare invaluie intreaga natura.

Mica pasare se dezmorteste si incepe un tril vioi.Norii bolnaviciosi par si ei imbratisati de veselie si devin azurii.Crengile copacilor se scutura de straiele pretioase si sunete dulci,de clopotei atinsi de-o adiere blanda,razbat dispre ei.O frunza semeata,lipsita de cunoastere, se agata de-a sa trainicie,nebanuindu-si efemeritatea.Neaua neprihanita poarta urmele voiosiei.Pasi marunti se pierd in departare.

Iarna-si canta propriul cantec:taios si bland,dulce si amar,infiorator si delicat.Capricios.Isi raspandeste mirosul pur,inghetat.Prinde in a sa mana viata, si-o ingroapa adanc,strivind-o sub greutatea sa,ocrotind-o.Sopteste cu iubire prin fiecare fulg de nea si raspandeste inocenta prin culoarea sa